Cuvânt-înainte
Mihai Cimpoi are – în imaginaţia mea de valah – figura şi semnele comportamentale ale unui răzeş din epoca lui Ştefan cel Mare. Voinic, ţeapăn, niciodată grăbit, cu vorba domoală, coborât – aș zice – direct din spaţiul sadovenian, pare că s-a hrănit toată viaţa lui cu rădăcini de stejar. Ţine drumul drept, pe la mijloc, şi, de-i pornit într-o direcţie, n-o schimbă până nu ajunge la locul cuvenit. Îmi place la el, între altele, că se ţine de cuvânt. În ţara lui Mitică, atâta statornicie nu este socotită o mare virtute. De aceea răuvoitorii noştri ne consideră oameni de vorbe şi nu, cum s-ar cuveni, oameni de bine. Am credinţa nestrămutată că Mihai Cimpoi nu-i un om de vorbe şi ce promite face. Ca un ţăran basarabean, hârşit de viaţă, stă locului şi, contrar prejudecăţii despre adamismul nostru tradiţional, duce lucrurile la capăt. Nu-i place să construiască din fuga cailor, cum spunea G. Călinescu că am fi făcut, noi, românii, de-a lungul veacurilor, şi nu lasă neterminată catedrala pe care a început-o.
Am observat de mult, de când l-am citit (şi am mai spus-o o dată: l-am citit pe la începutul anilor ’80, când filosoful Constantin Noica mi-a trimis o scrisoare şi o carte despre Eminescu scrisă, zicea el, de un coleg de-al Dvoastră din Basarabia! E interesant, citiţi-l, mă îndemna el), am observat, zic, că, în cazul lui, catedrala pe care o începuse deja şi voia s-o ducă până la acoperiş, se cheamă Eminescu. Nu este, remarc, tema lui unică de studiu, dar este în mod evident tema lui prioritară. A scris mult despre Eminescu, îndeosebi despre Eminescu ca poet al fiinţei, un concept care vine, prin Noi-ca, de la existenţialiştii europeni din ramura germană. Acum strânge toate cunoştinţele, descoperirile, analizele sale critice într-un Dicţionar enciclopedic Eminescu, reluând, dacă înţeleg bine lucrurile, proiectul lui G. Călinescu şi sintetizând ceea ce au descoperit, după momentul G. Călinescu-Perpessicius-Vianu, eminescologii mai noi.
Este un proiect important pentru cultura română, un proiect ambiţios, un proiect pe care l-au început şi alţi critici literari şi, dintr-un motiv sau altul, l-au abandonat. Intelectualul român lucrează, de regulă, cu fragmente, se pregăteşte cu mare agitaţie pentru cursa de o sută de metri şi, de multe ori, se plictiseşte înainte de a începe… Rareori se aventurează în cursele lungi, de fond, acelea care cer tărie de caracter, răbdare, antrenament feroce şi, evident, vocaţia marilor construcţii. Mie, unuia, îmi plac şi fragmentariştii, de genul strălucitorului existenţialist Cioran (un spirit al sintezei), îmi plac, totodată, şi marii arhitecţi în critica şi istoria literară, marii vizionari, spirite ale amplitudinii în ale totalităţii, oamenii care gândesc întregul, nu numai fragmentul, ca Mircea Eliade. Ei au devenit indezirabili în epoca structuralismului, dar au revenit în forţă după ce dictatura structuralistă (cum i-a zis Roland Barthes, unul dintre fondatorii ei în literatură) s-a încheiat.
Mihai Cimpoi, autor al unei Istorii deschise a literaturii române basarabene, publică acum acest dicţionar enciclopedic eminescian, pornind de la biografia poetului şi ajungând la mitul poetului. În acest spaţiu critic vast intră, constant, conceptele, stilurile literare ce se pot regăsi în opera lui Eminescu (operă, la rândul ei, de întâlnire şi sinteză a marilor curente filosofice şi literare din veacul său!), sunt definite, apoi, limba şi stilul eminescian şi, într-un compartiment, eminescianismul. Este analizată opera în toată alcătuirea ei şi modul în care a fost receptată de-a lungul timpului…
O lucrare, dar, vastă, primejdios de vastă, îndrăzneaţă, o lucrare necesară. Ea apare în cultura română într-un moment în care Eminescu este disputat, zgomotos şi inutil, de detractorii de serviciu şi zelatorii de serviciu, deopotrivă de înverşunaţi şi aberanţi… Mihai Cimpoi îi primeşte pe toţi, am sentimentul, cu spiritul lui lucid şi drept, cu înţelepciunea lui de basarabean din clasa lui C. Stere şi cu sufletul lui, cum am zis mai înainte, de nobil răzeş, profund, trecut prin multe, păţit, hârşit de o istorie brutală.
Eminescu este pentru toţi cei care gândesc ca el nu numai un mare poet, dar şi un stâlp de rezistenţă al spiritualităţii naţionale. Dicţionarul pe care l-a alcătuit vine să reconfirme acest punct de vedere, după mine, just, pentru că el exclude atât vanităţile şi rătăcirile localismului orb, cât şi cosmopolitismul arogant şi represiv faţă de miturile spiritualităţii naţionale.
Acad. Eugen Simion
Buc., 5 august 2012
Argument
Eminescologia caută să facă față provocărilor epocii psotmoderne, marcată cu precădere de conștiința faptului că „totul este problem” și că „lumea în sine e o problemă”, că „mărimea este numai relativă” și că ființa e dominată de „simțământul relativității adevărului” (toate aceste expresii sunt ale poetului).
S-a impus, firește, o reevaluare a personalității lui Eminescu în contextul relativizării nietzscheene a valorilor, al conceperii identității/ alterității vs. de procesele integraționiste care au loc astăzi în lume, al devenirii antropologice a culturii și al confruntării/ concilierii științelor umane cu filosofiile existenței.
Noțiunea de personalitate a fost împinsă într-un con de umbră în special de structuralism, fiind readusă în prim-plan valoric de scriitori importanți ca Thomas Stearns Eliot care stabilea că creația unei opere de artă constă într-un proces de transfuzie a personalității, a vieții autorului în personaj și vorbea despre unitatea indestructibilă a artistului și operei, și Max Scheler care glosa asupra triadei „erou-sfânt-geniu”.
Personalitatea e greu de abordat, căci „ascunde trei elemente – unicitatea (sau individualitatea), interioaritatea (sau conștiința), autonomia (sau libertatea) ”, ea neputând fi redusă „nici la inteligență, nici la un tip de caracter” (Didier Iulia, Dictionnaire de la philosophie, Larousse, Paris, 1970). Au apărut studii care aplică grila fractală, semnate de Gh. Doca și D. Tiutiuca, Nicoleta Ifrim.
Așa cum Goethe s-a transfigurat în câteva personaje, determinate de caracterul relației cu universul (Faust, Ganimede, Prometeu, Satyros), Eminescu s-a proiectat aliterativ în diferite personaje, voci și măști (Hyperion, Călugăr, Bard, Narcis, „tânăr Voievod”, identificat de Blaga etc.)
A fost necesară redeschiderea dosarului publicisticii eminesciene odată cu editarea ei integrală și impunerea unității operei, indiferent de genurile abordate. Mai mulți eminescologi (Theodor Codreanu, Adrian Dinu Rachieru, Adrian-Gelu Jicu, Ioan Stanomir) au afirmat că este inacceptabilă confundarea accepțiunilor noțiunii de „naționalism”, care este al epocii sale, cu cele de azi.
Cunoscător erudit a multor limbi și literaturi, Eminescu și-a reprezentat cultura universală ca un Întreg, în sensul Weltliteratur, despre care vorbea Goethe secretarului său Eckermann. Ediția a patra a Congresului Mondial al Eminescologilor, care a avut loc la Chișinău în septembrie 2014, a fost consacrată anume acestui subiect. Reflecțiile asupra culturii expuse în articolele din Curierul de Iași și Timpul denotă concepția sa organicistă, ea fiind văzută ca o organizare pe un sistem complex de cercuri concentrice care formează un Mare Cerc. Culturile au ca punte de comunicare un fond general uman și „simpatii” de natură intelectuală, etnică, lingvistică.
Arta dramatică în special demonstrează o unitate pregnantă, aducând în toate epocile aceleași caractere și același fond sufletesc.
Publicistica eminesciană are valoarea indiscutabilă a unei proze literare care aplică întregul mecanism retoric clasic (cf. Monica Spiridon).
Înafară de această calitate care dovedește convergențe limpezi cu poezia, ea relevă valoarea actuală a problemelor dezbătute de gazetar privind ideea europeană, parlamentarismul, situația românilor dinafara Țării, învățământul, jurisprudența, sociologia.
A continuat opera de traducere a lui Eminescu, exegeții remarcând echivalențele realizate în turcă, italiană, spaniolă, rusă, ucraineană, sârbă, chineză. Volumul lui Dumitru Copilu-Copillin Eminescu universal (ed. Bibliotheca, Târgoviște, 2015) consemnează traduceri în peste 80 de limbi din peste 250 de țări (sub formă de apariții editoriale, prezentări în periodice, Radio, TV, în cadrul unor manifestări cu ocazia aniversărilor fixate în Wikipedia).
Importante studii cu aspect monografic și articole de sinteză sau eseuri privind opera lui Eminescu au publicat italianca Gisèlle Vanhese (în Franța, trad. rom.), indianca Ziricka Waswani (în engleză și rom.), italianul Giuseppe Manitta, albanezul Kopi Kucuky, traducătorul turc Ali Narçin, poeții-traducători ucraineni Oleg Goncearenko și Vladimir Poiata.
O preocupare aparte, necesitată de elucidarea unor adevăruri, a fost aceea pentru „moartea civilă” și diagnosticarea bolii poetului.
S-a constatat, astfel, că medicii din epocă au pus un diagnostic greșit și au aplicat un tratament necorespunzător, care i-a determinat decesul prematur.
Abordarea controversatei probleme a „morții civile” a înregistrat și vădite exagerări, bunăoară, în ceea ce privește implicarea lui Titu Maiorescu.
Ediția de față a Dicționarului nostru consemnează, cu datele de care dispunem, noile realizări ale eminescologilor, aparițiile bibliografice (ediții, monografii, studii, traduceri) ținând cont de imperativele impuse de schimbările de paradigmă, de procesele integraționiste și de discuțiile care se duc în jurul valorilor, culturii, studiului interdisciplinar, modelelor, limbajului, raporturilor Eu/Celălalt, dialogismului, pluriperspectivismului, ființei și ființării.
Am socotiti de cuviință să elaborăm și să includem glosare ale limbajului din toate domeniile îmbrățișate de poet, lucru care s-a făcut doar parțial în Dicționarul… din 1964 (cu referire numai la antume, la câteva dintre postumele cele mai cunoscute și la patru povestiri). Am explicat – acțiune absolut anevoioasă – încă vreo câteva mii de termeni (arhaisme, neologisme, regionalisme, poetisme de epocă, creații lexicale proprii), care demonstrează o valorificare exemplară a limbii comune, dar și a celei mai noi terminologii științifice. Eminescu a dat, prin bogăția vocabularului, prin puterea expresivității/figurativității (Solomon Marcus a demonstrat, cu mijloace matematico-lingvistice, că poezia sa conține și o cantitate de informație intelectuală neegalată de vreun alt poet român), un nou timbru al limbii române (despre care vorbea T. Vianu) – timbrul eminescian.
Din ecourile critice la prima ediție
„… Mi se pare că Mihai Eminescu. Dicționar enciclopedic, deocomdată, operă-unicat în cultura noastră, este destinată cititorilor de toate vârstele, de la elev până la specialist. Autorul reține esențialul în toate articolele dicționarului, satisfăcând exigențile unei lucrări enciclopedice, dar nuanțândacolo unde este nevoie și formulând punctul de vedere propriu, criticul arătându-se mai viu decât furnizorul de informații.”
Theodor Codreanu
“Un capitolo fundamentale per la storia della critica emineschiona e stato compiuto da Mihai Cimpoi, eminente studioso moldavo, con il suo Mihai Eminescu. Dicționar Enciclopedic (Ed. GUNIVAS, Chișinău – Republica Moldova, 2012). Si tratta di un dizionario enciclopedico sull’dutore piu importante del-1’800 in linqua romena e di certo uno dei romantici piu relevanti d’Europa.”
Giuseppe Manitta (Italia)
„Prins în mrejele atâtor proiecte, Mihai Cimpoi a lansat și un importantDicționar Enciclopedic Eminescu (Editura GUNIVAS, 2012), un dar făcut culturii noastre (să recunoaștem cu inevitabile lacune și omisiuni, reparate din mers), o inițiativă “primejdios de vastă”, cum sublinia, în Cuvântul-înainteEugen Simion.”
Adrian Dinu Rachieru
„Mihai Eminescu. Dicționar Enciclopedic este un instrument de lucru capabil să ne orienteze, fără riscuri, în cosmosul eminescian pentru a cunoaște dimensiunea unui mit, parte a tezaurului spiritual românesc.”
Florian Copcea
„Mihai Eminescu. Dicționar Enciclopedic este opera unui exeget de care însuși Poetul ar fi mândru, o lucrare care se înscrie în pantheonul culturii române…”
Tudor Nedelcea
Autor: Mihai Cimpoi
ISBN: 9789975316026
Editura: Gunivas
Anul publicării: 2018
Pagini: 800
Categoria: Carte universitara