Cartea originii – Hermann Keyserling

Cartea originii - Hermann Keyserling

Cartea Originii, scrisa Contele Hermann von Keyserling face parte din seria de autor Opere Complete, Colectia Opere Fundamentale. Un adevarat filosof al vremii sale, contele Hermann von Keyserling a trebuit sa emigreze in Germania dupa Revolutia Rusa, lasand in urma sa aproape toate posesiunile sale materiale. Cu ceea ce i-a mai ramas, a reusit sa infiinteze Scoala de Intelepciune de la Darmstadt, unde, inconjurat de colaboratori care aveau o viziune compatibila cu a sa a incercat sa analizeze si sa gaseasca solutii la problemele cele mai stringente ale momentului. A tinut numeroase conferinte in cadrul Simpozioanelor anuale ale Scolii de Intelepciune si a scris cateva carti importante, situandu-se intr-un punct de observatie superior, filosofic si spiritual, el a sperat ca poate identifica originea tuturor lucrurilor si mai apoi cauza haosului si decaderii sociale existente.
Ultima carte a filosofului, incheiata in 1942, in plin Razboi Mondial, este un ansamblu de opt eseuri filosofice, care au ca numitor comun aspiratia omului catre intoarcerea la Origine, atat in directia Naturii, cat si in cea a Spiritului.
Traducere de Mihnea Moroianu
Mihnea Moroianu – Revista Observator Cultural
Vizitatorii Tirgului de Carte Gaudeamus care se deschide saptamina aceasta la Romexpo sint asteptati la standul Editurii Sens, recent infiintata la Arad, a carei oferta editoriala include primele doua volume, Cartea Originii si Viata Intima, ale unui proiect de Opere Complete ale lui Hermann Keyserling (1880-1946), cunoscutul filozof, calator si fondator al Scolii de Intelepciune de la Darmstadt.
Fragment Cartea Originii:
… De cand si oriunde nazuinta spre cunoastere joaca in existenta umana un rol atat de important incat omul pretinde sa gaseasca o concordanta intre ideal si realitate, intre scopuri si mijloace, intre ratiunea de a fi si ratiunea cunoasterii (ratio essendi si ratio cognoscendi), el se simte antrenat in vartejul unor contradictii. Nu conteaza in primul rand despre ce contradictii este vorba si nici chiar daca ele exista doar pentru imaginatie sau ca realitati independente de aceasta: fie ca sunt contradictiile dintre Dumnezeu si lume, carne si spirit, putere materiala si indreptatire morala, mentalitate materialista si spiritualista cu normele si imperativele corespunzatoare lor – fenomenul primar este perceperea propriului Eu si a lumii in functie de tensiunea intre forte si realitati opuse, pe care nicio constructie a Intelectului sau a Imaginatiei nu le poate aduce la acelasi numitor. Aceasta tensiune este de nerezolvat ca atare, iar unitatea care rezulta din aceasta insolubilitate, si nu posibilitatea si necesitatea pentru Intelect de a descompune aceasta unitate in contradictii reprezinta caracteristica primara a trairilor omenesti. Cel care spune insa traire, spune viata in genere, asa cum omul isi intelege viata sa; fara subiect, notiunea de viata nu are niciun continut, iar fara raportarea la subiect nicio succesiune de evenimente nu este perceputa ca apartinand vietii personale, chiar daca ea se produce in interiorul propriului organism. Desigur, pana la un punct viata poate fi determinata si din exterior; cu toate acestea, centrul ei determinant ramane pretutindeni si totdeauna in sfera subiectului. Iar asta independent de orice constiinta. Animalele si plantele sunt guvernate si ele de un subiect, la om majoritatea fenomenelor psihice decurg tot inconstient. Si totusi oricine stie ca aceste procese inconstiente apartin si ele experientei interioare pe care el o numeste traire. Iar fara premisa sensibilitatii si a iritabilitatii, ale caror notiuni presupun la randul lor un subiect, nici din exterior nu poate fi obiectiv determinat vreun fenomen vital. Cand omori, nimicesti raportarea la subiect, iar prin asta organismul ca atare inceteaza sa mai existe. Subiectivul astfel inteles este deci, in cazul vietii, ceea ce e starea obiectiva de fapt in cazul neinsufletitului, adica instanta ultima. Iar prin aceasta sfera trairii, care e totdeauna perceputa ca prezenta, ca hic et nunc, trebuie socotita ca un dat indubitabil.
De aceea punctul de plecare al unei antropologii conforme cu realitatea nu poate fi decat urmatorul: planul particular al existentei umane nu se afla nici in Natura, nici in Spirit, nici in elementul divin, nici in cel animalic − si analog pentru toate celelalte antinomii posibile – ci intr-un Domeniu intermediar, care trebuie acceptat initial ca atare, ca o unitate perfect determinata si imposibil de descompus mai departe. Planul acesta particular al existentei umane nu poate fi dedus nici din Spirit, nici din Natura, ci toate antinomiile respective, cu intreaga lor problematica terestra, se dezvolta din Domeniul intermediar, in sine neproblematic. Pentru fixarea provizorie a atentiei, sa incepem prin a da doar trei exemple, care ce-i drept ca nu corespund vreunei realitati istorice certe, dar sunt deosebit de potrivite ca simboluri pentru tot ceea ce e sigur in aceeasi ordine de idei: indata ce s-a trezit constiinta ganditoare, omul a resimtit ca pe o exigenta primordiala ca raportul sexual trebuie sa fie expresia Iubirii, atunci cand in plan animal el isi avea sensul deplin in el insusi; ca omul trebuie sa-si castige painea, atunci cand mancatul si bautul sunt mijloacele primordiale prin care viata organica se intretine pe Pamant si care din acest motiv, pentru animal, nu se afla in nicio conexiune cu exigentele morale; si ca boala si moartea nu sunt evenimente naturale, ci intr-un anumit sens rasplata Pacatului. Si asa mai departe. Toate popoarele ganditoare ale Pamantului adera la conceptii analoge si al caror sens este in ultima instanta acelasi. Iar sensul cel mai general al acestui cerc de fenomene care poate fi sesizat din punctul de vedere adoptat aici este tocmai acela ca la origine omul apartine unui plan existential in care este strans la un loc sub forma unei sinteze originare concrete ceea ce gandirea abstractizanta este obligata sa descompuna in antinomii…
… Doar pornind de la recunoasterea unui Domeniu intermediar separat si autonom, in care omul ca fiinta concreta isi are locul sau real si originar, poate fi determinata problematica omului intr-o maniera conforma cu Sensul si cu realitatea. Omul este o faptura extrem de diversa si de multiplu stratificata, care traieste din multe ordini, dintre care niciuna nu da si nu poate da un numitor comun pentru toate celelalte. Daca pentru cel axat la modul kantian pe teorie si gandire lumea consta din fenomene, pentru cel axat pe vointa si practica ea consta cu aceeasi valabilitate din decizii, pentru filosoful Sensului ea consta din realizari ale Sensului, pentru psihologul care analizeaza empiric ‒ din succesiuni de imagini, pentru omul pur terestru care observa din exterior ‒ din evenimente cauzal legate intre ele. Tot astfel, pentru cel care se limiteaza la viata simturilor ea consta din senzatii legate intre ele, iar pentru cel care se cufunda complet in Ordinea emotionala ‒ din conexiunea unor sentimente sau valori sentimentale alcatuite intr-un fel sau altul. Aceste cateva fraze sunt deajuns pentru a arata ca este gresit a vrea sa determinam omul in ansamblul lui pornind de la critica Cunoasterii sau de la orice alta critica particulara. Singurul punct de plecare al stiintei despre om care sa fie conform cu Sensul si cu realitatea de fapt este totalitatea nediferentiata a modului sau de existenta ingloband toate diferentierile ca posibilitati organice ‒ acea totalitate pe care noi tocmai am numit-o Domeniul intermediar. Bineinteles, orice gen de critica in spirit kantian ‒ in masura in care ea ar propaga discriminarea corecta intre diverse genuri de realitati, facand ca elementele ce pot fi experimentate sa apara oglindite in reprezentare respectand raportul lor reciproc real, in contexte (din punctul ei de vedere) obiective ‒ este nu doar justificata, ci si un stimulent al cunoasterii. Numai ca toate aceste critici presupun ca baza ceva mai general, a carei constatare si definire, in mod ciudat, nu a fost inca niciodata intreprinsa: o critica a Omului in unitatea lui nedisociata. In loc sa accepte aceasta unitate indubitabil prezenta, toate criticile de pana acum au ignorat-o sau au trecut-o cu vederea; premisele lor supreme se situau toate mai prejos de unitatea primordiala, data in mod nemijlocit. De aici caracterul in ultima instanta nesatisfacator al tuturor acestor critici. Fara indoiala: omul reprezinta animalul decazut, bolnav, ratacit, problematic si, considerat din alt unghi – cel vesnic activ, curajos, liber, si nefixat niciodata pentru totdeauna. Dar aceste determinari care pun accentul pe mobilitate nu provin din starea generala adevarata pentru orice om, ci din faptul ca sta in esenta lui sa tinda in afara ei sau dincolo de ea. Daca nu este sigur ca omul ar fi cazut, asa cum o afirma multe antropologii, dintr-o stare originara superioara in Domeniul intermediar care il caracterizeaza acum, sau ca, asa cum sutin altele, s-ar fi ridicat spre el pornind de la animalitate, este cert pe de alta parte ca omul nu e niciodata mult timp satisfacut si este oricand inclinat sa evadeze din Domeniul intermediar, fie spre ceea ce el intuieste ca superior, fie (ceea ce se intampla mult mai des, de exemplu cand incearca sa se drogheze intr-un fel sau altul) spre o abrutizare animalica. De aceasta ultima forma de cadere tine si adeziunea la idealul american de animalitate sau la idealul lui Bentham al fericirii maximale pentru cei mai multi. Dar pe de alta parte, numai foarte putini tind in mod serios si un timp mai indelungat sa iasa din Domeniul intermediar ca atare; mobilitatea celor mai multi inceteaza indata ce si-au cucerit niste conditii de existenta ceva mai bune in cadrul lui, pe de o parte prin securitate materiala, iar pe de alta prin castigarea unei conceptii despre lume care sa le satisface spiritul si sa faca posibil un echilibru sufletesc static. Tocmai de aceea sfarsesc cei mai multi prin credinta intr-un Dumnezeu dincolo de care nu mai poate fi gandit nimic si care asigura o ordine morala a lumii, iar pe de alta parte, prin teorii care le permit sa interpreteze pozitiv chiar si lucrurile cele mai neplacute. Astfel ideea ca fiii lor vor poseda candva o masina ii ajuta pe incredibil de multi adepti ai progresului sa-si suporte propria viata mizerabila si chiar propria moarte, aici, nota bene, nefiind vorba de vreo dragoste nemasurata, ci de o reprezentare consolatoare. ‒ Asadar, daca vrem sa situam corect conditia omului, nu trebuie sa plecam de dincolo sau de dincoace de Domeniul intermediar, ci de la domeniul acesta in sine. Iar pentru a tine seama si in plan conceptual de starea de tensiune care reprezinta starea primordiala a omului, am ales drept denumire a planului lui particular de existenta termenul “Domeniu intermediar”. La origine, omul nu face parte din doua lumi distincte, asa cum au afirmat aproape toti ganditorii, el traieste ca totalitate pe un plan situat intre ele, plan care, ca orice plan existential, este populat de formatiuni particulare.


Autor: Hermann Keyserling
ISBN: 9786069436400
Editura: Sens
Anul publicării: 2017
Pagini: 350Format: 14,5 x 20,5 cm
Categoria: Filosofie