Baricadele II – Andrei Craciun
Si as fi vorbit mult, iar dumneavoastra m-ati fi certat, apoi eu as fi tacut mult, si dumneavoastra ati fi tacut si mai mult, am fi fost chiar asa, ca doi oameni care stiu cum zdrobeste viata, caci avea dreptate Talmudul, si domnia voastra aveati dreptate sa nu uitati acest amanunt, ca suntem asemenea maslinelor si dam din noi tot ce avem mai bun doar cand suntem zdrobiti, dumneavoastra stiti orchestra aceea care canta o melodie atat de frumoasa, incat nimeni nu mai dorea sa asculte altceva pana la moarte, intocmai asa as fi vrut si eu sa nu se incheie niciodata noaptea care s-a incheiat, sa nu izbucneasca soarele acesta palid, sa nu mai fie decembrie in lume, si nici cetateni pe trotuare, si nici tramvaie, sa ramana numai si numai cuvintele din cartea aceasta, cartea aceasta in care cartile sunt ucise cu brutalitate, asa cum si viata ucide oamenii. (Andrei Craciun)
Fragment din volum:
„Imi place — dimineata — sa zabovesc intr-una dintre acele statii de metrou cu peronul pe partea stanga. Caut ochii calatorilor, iar calatorii isi feresc ochii. Nimanui nu ii place sa fie privit atat de devreme.
Uneori, le gasesc privirile si — atunci — incerc sa vad ce duce fiecare. Fiecare duce ceva in privire. Sunt priviri de tineri si sunt priviri de batrani, sunt priviri de contabili si sunt priviri de studente la Litere si de studenti in stiinte economice, tot mai rar in chimie. Sunt priviri de bugetari, sunt priviri de artisti si sunt priviri de manageri de proiect, cateodata, doar, caci managerii de proiect nu coboara in subteran.
Sunt priviri de indragostiti si sunt priviri de oameni care cauta doar un pretext ca sa ucida. Sunt privirile celor care imbatranesc, tot mai obositi de viata, intre o factura si urmatoarea. Sunt priviri albastre si sunt priviri din care culoarea a fost evacuata. Sunt privirile goale ale celor care s-au predat. Nu port niciodata asupra mea o oglinda. Foarte rar imi mai gasesc curajul de a privi spre mine.
Nu caut in privirile acestea nicio fereastra catre nicio inima. De mult nu mai cred in ferestre, si nici macar in inimi. Dar se poate sa fi invatat cate ceva despre oameni tot agatandu-ma de ochii lor. Cred ca as putea sa recunosc, destul de usor, un poet. Poetii, insa, evita diminetile.
Desigur, ar fi mult mai usor daca fiecare om ar fi rugat sa poarte cu sine o coala A4 pe care sa astearna cateva cuvinte personale sau, poate, un simplu desen. Desigur, asa ceva ar fi posibil doar intr-un lagar. Nu ar fi chiar cel mai aspru dintre lagarele din istorie. Nu se intampla. Oamenii nu poarta cu ei scrisori in care sa se recomande. Le raman privirile.”
Autor: Andrei Craciun
ISBN: 9786067630602
Editura: Herg Benet
Anul publicării: 2016
Pagini: 352
Categoria: Beletristica