Premiul Nobel pentru literatura 2012
„Cu un realism halucinant, Mo Yan imbina folclorul, istoria si contemporaneitatea.“ (Motivatia juriului Nobel)
Publicat pentru prima data in 1988 si revizuit in 2012, romanul Baladele usturoiului din Paradis este inspirat de un eveniment real, petrecut in anii ’80 in nordul Chinei: o revolta spontana a taranilor care a avut consecinte dramatice. Cronica a brutalitatii si a absurdului vietii parca rupte de lume a oamenilor simpli, romanul are maretia unei epopei in ale carei canturi se impletesc realismul si fantezia, traditia atemporala si observatia sociala, istoria cea mare, implacabilã, si istoriile personale cutremuratoare ale actorilor care intra fara voie in scenã.
In judetul Paradis, din nord-estul Chinei, cultivatorii se trezesc in plin blocaj al vanzarilor de usturoi– singura recolta realizata, la indemnul autoritatilor, pe terenurile care le fusesera distribuite. Simtindu-se tradati, la bunul-plac al unui sistem rigid, nepasator la nevoile lor, oamenii se revolta. Pe fundalul acestor evenimente se tes trei povesti despre dragoste, loialitate si razbunare. Iubirea dintre Gao Ma si Jinju infrunta nenumarate obstacole, pana la finalul tragic. Gao Yang indura suferinte greu de imaginat, fara sa stie macar de ce se face vinovat. Familiile acestor trei personaje sunt nimicite prin intemnitarea celor tineri, precum si a celor batrani, acuzati de crime impotriva statului. In tot acest rastimp, Zhang Kou, menestrelul orb, isi canta neinfricat„Baladele usturoiului“, nadajduind intr-o trezire a constiintelor, insa prin aceasta isi pecetluieste destinul. Magicul se impleteste cu realismul cel mai nemilos, construind o lume aparte, pe cat de stranie, pe atat de fascinanta.
„Pentru un scriitor, cel mai bun mod de a vorbi este scrisul. Veti gasi in operele mele tot ceea ce vreau eu sa spun.“ (Fragment din discursul lui Mo Yan la ceremonia de decernare a Premiului Nobel)
Dragi consateni, cu luare-aminte ascultati Cum va uorbeste Zhang Kou azi
Si despre lumea noastra fi despre Paradis, Despre ogoare intinse fi imbelfugate
Si rauri cristaline, ce aluneca la vale.
Aici crescut-au fite mandre fi baieti [rumosi. Ei pentru usturoiul alb sa trudeasca au ales…
Fragment din balada interpretata de Zhang Kou, menestrelul orb din judetul Paradis
– Gao Yang!
Soarele ardea nemilos in miezul acelei zile. Dupa atata amar de vreme secetoasa, intre cer si pamant haIaduia un nor de praf imbacsit, purtand pana departe izul de usturoi ranced. Un card de ciori negre ca smoala trecu pe deasupra curtii si asternu in zbor o umbra cenusie pe pamant. Oamenii n-apucasera inca sa lege in funii usturoiul cules, ci il lasasera in gramezi razlete, ca sa se usuce in bataia soarelui, asa ca nu-i de mirare ca la tot pasul mirosul greu se raspandea in valuri. In odaia principala, Gao Yang sedea pe vine langa o masuta joasa, cu un bol de supa de usturoi in mana. Isi arcuise sprancenele, chinuindu-se sa-si infraneze greata care se ridica din strafundul stomacului. Dadu sa mai soarba o gura cand pe neasteptate un strigat plin de ingrijorare se facu auzit dinspre poarta darapanata, lasata deschisa. Recunoscu pe data vocea lui Gao Jinjiao, primarul satului, care il chema pe nume.
Degraba, lasa bolul jos si ii raspunse hotarat, in timp ce se indrepta spre curte:
– Tu esti, nea Jinjiao? Hai inauntru! ii zise el din usa casei.
– Gao Yang, iesi putin! Am ceva important de vorbit cu tine.
De asta data, vocea de la poarta se mai inmuiase un pic. Gao Yang nu indraznea sa-I intampine pe primar cu raceala, asa ca se intoarse spre fiica lui de opt ani, care sedea langa masuta, ca s-o instruiasca. Fata oarba parea aidoma unei statui mohorate de lemn, cu ochii negri, stralucitori, tintui ti in gol.
– Xinghua, sa nu atingi nimic, ca poti sa te oparestil
Cand iesi afara, simti cum pamantul fierbinte ii arde talpile, iar arsita il facu sa Iacrimeze pe data. In timp ce isi scutura praful de pe piept, auzi scancetul copilasului nou-nascut, de pe kangl. Parca si nevasta lui cea beteaga ingana ceva. Cat asteptase el sa i se nasca un fiu! Gandul acesta il induiosa, privind fereastra intunecata. Dinspre sud-vest se strecura timid mireasma graului parguit, semn ca se apropia vremea recolrelor, Pe neasteptate, isi simti inima tare grea, iar un fior ca de gheata ii urca incetisor pe spinare. Ar fi vrut sa se opreasca in loc, insa pasii il purtau tot inainte. Ochii ii Iacrimau de-a binelea din pricina mirosului intepator de usturoi. Ridica bratul ca sa-i stearga, incredintat de faptul ca nu plangea.
– Unchiule, ce s-a intamplat? Aoleu… maiculita!
Dungi de culoarea jadului ii trec ura prin fata ochilor cu iuteala fulgerului, ca si cum milioane de frunze verzi de usturoi ar fi sagetat aerul. Simti o lovitura cumplita in glezna dreapta, cat se poate de zabavnica, apasatoare, patrunzatoare pana-n maduva oaselor. Din pricina socului, inchise ochii si i se paru chiar ca slobozise un strigat jalnic. Se inclina intr-o parte, insa curand veni o noua lovitura in spatele genunchiului stang. Urla din nou, indoindu-se de sale si pe nesimtite se prabusi pe treptele de piatra. Ar fi vrut sa deschida ochii, doar ca pleoapele ii erau ca de plumb, iar miasma intepatoare de usturoi le pricinuia ochilor sai dureri greu de suportat. Cu toate ca lacrimile ii siroiau necontenit, stia
1 Pat de caramida care se incalzeste precum o soba, existent in toate casele in China de Nord, unde este foarte frig in timpul iernii.
bine ca nu plange. Cand voi sa-si ridice capul si sa se frece la ochi, o stransoare rece ca gheata ii cuprinse incheieturile mainilor. Doua pocnituri ii rasunara ascutit in urechi, de parca doua ace de otel i-ar fi sfredelit creierul.
Intr-un tarziu, deschise ochii si privi prin perdeaua nedeslusita de lacrimi."Doar n-am plans!" se gandi el, cam nedumerit. Zari doi politisti vanjosi, imbracati in tunica alba si pantaloni verzi cu vipusca rosie. Pe pantaloni se vedeau urme albicioase, dar nici tunicile nu erau tocmai curate, ci erau intesate de pete negre. Cei doi aveau centiroane maronii, late, de musarna, de care atarn au pistoalele si un baston negru. Doar cataramele, cu stralucirea lor metalica, sareau in ochi. Nici n-apuca sa deschida gura ca politistul ii si Rutura prin fata ochilor o hartie cu sigiliu rosu, spunandu-i balbait:
– Esti… esti arestat!
Abia atunci Gao Yang zari catusele de otel, lucioase, stranse pe incheieturile mainilor si legate intre ele cu un lant argintiu care se balangani alene atunci cand ridica bratele. Un fior rece ca gheata il strabatu din cap pana-n picioare, aproape impietrindu-l. Sangele ii aluneca in sloiuri prin vine si, deodata, simti cum intreg trupul i se strange – testiculele i se retrasera, la fel si intestinele parca i se facura ghem. Un jet de urina rece se porni fara stavila. Ar fi vrut sa-si stapaneasca toate aceste reactii, sa se controleze un pic, dar nu fu chip. Nu se stie de unde, din neant, ii rasunara in urechi acordurile melodioase, tangui te, starnite pe corzile de erbu’ de Zhang Kou, menestrelul cel orb. La auzul lor, toti muschii i se destinsera si o stare ca de paralizie puse stapanire pe el. Cum urina rece i se prelingea pe coapse, simti mai intai udatura pe fund, dupa care talpile ii fura inundate cu totul. Cand cazu in genunchi, auzi chiar cum jetul de urina tasneste si curge, susurand, pe cracii pantalonilor.
Unul dintre politisti intinse o mana rece ca gheata, il insfaca de brat si il trase.
– Ri… ridica-te! se balbai el.
1 Erhu este un instrument traditional cu doua corzi.
Gao Yang era complet nauc. Ar fi vrut sa apuce bratul politistului, insa catusele, cu un zanganit usor, i se implantara in carne, zadarnicindu-i orice pornire. Speriat peste masura, renunta si isi lasa in jos bratele tepene ca niste crengi, cu palmele caus, de parca ar fi tinut grijuliu vreun obiect de mare pret.
– Ri… ridica-te! ii rasuna in urechi indemnul politistului. Se sforta sa se ridice, dar nici nu izbuti bine sa puna talpile pe pamant ca o durere cumplita puse stapanire pe glezna sa. Se inclina si iarasi ajunse in genunchi pe treptele de piatra.
In clipa aceea, politistii l-au insfacat de subsuori si l-au ridicat. N-avea pic de vlaga in picioare, ceea ce facu trupul sau firav sa se baIangane intre cei doi precum limba unui pendul. Politistul din dreapta il lovi cu genunchiul in noada, moment in care uita instantaneu de durerea de la glezna. Tremura ca varga, insa tot se ridica in picioare. Atunci, cei doi l-au eliberat din stransoare, iar Balbaitul a continuat:
– Hai, misca!
Lui Gao Yang ii vajaia capul ingrozitor. Desi stia cat se poate de limpede ca nu plange, lacrimi fierbinti ii scaldau chipul, ca rasarite dintr-un izvor, impaienjenindu-i privirea. Din nou politistul il indemna sa mearga inainte. Blestematele alea de catuse implantate in carne, la incheieturile mainilor, ii desluseau sensul celor intamplate – era arestat. Isi facea curaj sa-si dezmorteasca limba. Totusi, nu indraznea sa-I intrebe nimic pe politist, ci doar sa-I tintuiasca pe primarul Gao Jinjiao cu o privire demna de toata mila. Acesta statea lipit de un salcam, redus la tacere.
– Nea Jinjiao… de ce ma arestezi? Ce rau am facut eu? se tangui el.
Desi acum stia bine ca plange, nici urma de lacrima, caci ochii lui parca secasera si, pe deasupra, il ardeau cumplit. Asa il intreba el pe seful satului, cel care il atrasese intr-o capcana ca sa-I scoata in curte, numai ca acesta nici gand sa-i raspunda, ci doar se baIanganea, lovindu-se cu spatele de trunchiul salcam ului ca un copil obraznic pus la colt. La fiecare izbitura, muschii fetei ii tresaltau.
– Nea Jinjiao, eu n-am gresit cu nimic. De ce m-ai pacalit? striga el.
o bobita de sudoare adasta pe fruntea primarului, refuzand sa se prelinga. Acesta isi dezvalui intr-un ranjet dintii galbejiti, ca si cum s-ar fi pregatit sa traga un tipat si apoi s-o rupa la sanatoasa.
Unul dintre politisti il lovi din nou pe Gao Yang cu genunchiul in fund, indemnandu-l sa mearga.
– Tovarase… comandante… zise Gao Yang inrorcandu-se spre el, nu cumva m-ati arestat din greseala? Pe mine ma cheama Gao Yang. Sigur este o confuzie la mijloc…
– Pe tine te vrem! spuse Balbaitul.
– Ma cheama Gao Yang!
– Pe tine te vrem!
– Ce rau am facut de ma arestati?
– Pe 28 mai, la pranz, ai fost in fruntea celor care au distrus
sediul Guvernului Judetean, spuse dintr-o rasuRare Balbaitul.
Gao Yang vazu negru in fata ochilor si se prabusi la pamant.
Dupa ce l-au adunat de pe jos, isi reveni si intreba timid: – Pai, asta se cheama infractiune?
– Mda, se cheama infractiune. Hai, misca!
– Da’ n-am fost singur… Au intrat acolo o multime de
oamenl…
– N-o sa scape nici unul.
Cu privirea in pamant, Gao Yang se gandi ca mai bine si-ar zdrobi capul de zidurile casei si ar termina odata cu tot chinul, insa cei doi politisti il insfacasera bine, de o parte si de alta, ca nu cumva sa le scape. Deodata, se auzi iarasi cantecul acela emotionant si trist al menestrelului Zhang Kou:
In al zecelea an al Republicii Un tanar cu sangele fierbinte Veni in Paradis ca din neant,
Sa duca stindardul rosu mai departe.
El indemna satenii cu birul sa se lupte. Mai-marii din judet soldatii au chemat, Pe data l-au incercuit,
L-au prins pe bietul Gao Dayi,
Si capul i-au taiat.
Acesta era darz, neinfricat, Caci asemenea lujerilor,
Comunistii nicicum nu ar fi abdicat.
Simti cum un val de caldura ii in unda burta, in timp ce picioarele isi recapatau vigoarea. Cu buzele tremurande, avu un imbold ciudat sa strige un slogan. Isi intoarse fata si privirea ii ramase atintita asupra stemei rosii de pe palaria cu boruri largi a politistului. Pe data, cuprins de rusine si remuscari, Gao Yang se grabi sa-si plece capul, intinse bratele si ii urma pe politisti cu supusenie.
Apoi auzi in spatele sau un zgomot si, inrorcandu-si capul, o zari pe Xinghua, fiica lui, cum ciocanea usurel in pamant cu batul acela de bambus parlit si crestat, in cautarea drumului. Tot ciocani asa pana ajunse pe treptele de piatra de la intrarea in casa. Cat de limpede si cat de dureros ii rasuna zgomotul acela in suRet! Ii tremura barbia si nu se putea stapani nicicum, drept care lacrimi fierbinti ii navalira iarasi in ochi. Acum stia ca plange de-adevaratelea. Ar fi vrut sa rosteasca ceva, dar parca i se pusese un nod in gat.
Xinghua purta o pereche de pantaloni rosii, iar in picioare avea gumari rosii, legati cu sireturi negre. Era plina de praf pe burta si pe gat. T unsoarea baieteasca ii lasa la vedere urechile palide. Gao Yang se sforta sa scape de nodul din gat, dar fara succes.
Fata calca usor, cu teama, ridicand mult piciorul- nu bagase de seama niciodata pana atunci ce picioare lungi avea fiica lui. Pasi peste prag si se opri in locul unde se prabusise el in genunchi ceva mai devreme. Se sprijinea usor de batul de bambus, un pic mai inalt decat ea. Gao Yang intelese cat crescuse fiica lui pe nesimtite. Se straduia sa scape de nodul din gat, in timp ce privea chipul adumbrit al fetei, cu ochisorii aceia ca doua margelute negre, lucioase. Erau de un negru inchis, demonie, parca fara pic de alb in ei. Fata isi inclina usor capul, iar in clipa aceea pe fata i se asternu o expresie de om matur. Il chema soptit mai intai, apoi plangand, ca dupa cateva momente sa strige amarnic:
– Taticule!
Cu toata puterea de care era in stare isi inghiti nodul acela care ii luase vocea cu totul, odata cu lacrimile care se rostogoleau pe obraji, ajungandu-i pe buze. Unul dintre politisti il impinse sovaielnic si ii spuse incet:
– Hai, mai repede! In cateva zile o sa-ti dam drumul.
Gao Yang privi chipul nesuferit al politistului balbait si simti adevarate spasme in burta, apoi in gatlej. Deschise gura si scuipa o spuma alb-albastruie, curatindu-si astfel gatuI. Apoi, se grabi sa strige:
– Xinghua, sa-i spui mamei…
N-apuca sa-si termine vorba ca din nou i se puse un nod in gat. Se apropie de scara si aplecandu-se usor in fata, zise:
– Du-te si spune-i mamei tale ca pe tata l-a luat politia. Gao Yang o vazu pe fata ca incearca sa se aseze in fund pe pragul usii, dar dezechilibrandu-se, se lasa pe spate atat de mult, incat abia mai reusi in ultima clipa sa se sprijine cu o mana de pamant, ca sa nu cada. Cu cealalta mana se propti cu batul de bambus si izbuti sa se ridice in picioare imediat. Gao Yang o vazu cum deschide gura de parca ar fi vrut sa strige, dar in urechi ii rasuna o bubuitura si nimic altceva. Greata pusese stapanire pe el. Fata semana cu o maimuta in lanturi, biciuita si tarata, dar care nu scotea nici un sunet, ci doar topaia dezlantuita de colo-colo. Lovea cu batul treptele de piatra, lovea pragul de lemn putred, lovea pamantul uscat, iar in urma loviturilor ramaneau dare palide.
Din curte se auzeau strigatele disperate ale sotiei.
– Domnule primar Gao, mergi dumneata inainte, ca stii drumul! au spus politistii in gura mare.
Apoi, l-au insfacat pe Gao Yang, fiecare de cate un brat, de parca ar fi luat pe sus un copil obraznic, dar neputincios. L-au scos din curte mai mult taras si au pornit grabiti spre capatul satului.
Tras cu forta, Gao Yang nadusise din cap pana-n picioare, iar inima-i batea cu putere in piept. Cand se opri locului in cele din urma si isi ridica privirea, zari o padurice intunecata de salcami. La marginea ei, inspre apus, erau trei case cu tigla rosie pe acoperis. Cum nu se intampla sa mearga adeseori mai departe de satul lui, nu stia prea bine cine locuia pe acolo. Politistii l-au dus chiar la paduricea aceea, unde s-au oprit ca sa se indrepte de spinare si sa-si traga suRetul. Gao Yang observa atunci ca aveau hainele leoarca de sudoare pe umeri si in dreptul salelor, ceea ce-i starni respect, dar si multa mila pentru toata truda lor. Primarul Gao Jinjiao se strecura printre salcami, usor aplecat de spate si apoi, la intoarcere, le spuse in soapta:
– In camera… m-am ridicat la geam si m-am uitat inauntru.
Sta tolanit pe kang si doarme.
– Cu… cum il arestam? il intreba Balbaitul pe tovarasul sau.
Sa-I pacaleasca primarul Gao sa iasa afara! Asta a fost in armata. Tare ma tem ca n-o scoatem la capat prea usor cu el.
Acum pricepea el spre cine tinteau, pe cine voiau ei sa aresteze. Gao Ma! Cu siguranta era Gao Ma! Privi dispretuitor capul chel al lui Gao Jinjiao si simti un imbold aprig sa se repeada si sa-I muste, insa intr-o clipa furia aceea se risipi si in locul ei un gand neobisnuit se cuibari in mintea lui: politistii sa mai aresteze cativa oameni alaturi de el."Daca i-ar aresta pe toti barbatii din sat, atunci s-ar mai linisti si nevasta-mea", se gandi el."Cel mai bine ar fi sa-I aresteze pe Gao Ma, ca, de o fi sa stau in inchisoare, atunci acolo ne trebuie o capetenie, iar el este cel mai potrivit."
– Nu-i cazul sa-I trimitem pe primar. Intram in forta si-l saltam, Si, daca n-o merge asa, atunci ne punem cu bastoanele pe el si-l doboram la pamant, sugera unul dintre politisti.
– Domnilor ofiteri, pai… eu nu prea mai am treaba pe aici.
Am plecat! spuse Gao Jinjiao.
– Cu… cum n-ai treaba? Stai cu ochii pe asta! Gao Yang il privi cu ura pe Gao Jinjiao.
– Domnule ofiter, eu chiar ca nu pot sa-I pazesc. Daca cumva fuge… nu pot sa-mi asum eu singur treaba asta.
Si, zicand acestea, ii arunca o privire pe furis lui Gao Yang.
Balbaitul isi sterse sudoarea de pe fata cu maneca si intreba: – Gao Yang, ai indrazni tu s-o stergi de aici?
Acesta, intr-un avant neasteptat de curaj, pe un ton sfidator, raspunse ranjind:
– As indrazni!
Balbaitul se hlizi si, dezvaluindu-si dintii ca niste colti scanteietori de tigru, continua:
– Aaaa… auzi? Ar indrazni sa fuga. Stii tu vorba aia:,, 0 fugi calugarul, dar templul ramane tot pe loc".
Nici una, nici doua, Balbaitul scoase de la brau un snop de chei lucioase, pipai putin catusele si apoi le deschise cu un pacanit infundat. Il privea surazator pe Gao Yang, in timp ce acesta isi freca incheieturile mainilor pe urmele vinetii lasate de catuse, cuprins parca de un val imens de recunostinta. Gao Yang simti din nou cum il podideste plansul, dar de asta data isi zise in sinea sa cu naduf:"N-au decat sa curga lacrimile. Eu nu plang".
Increzator, isi ridica privirea catre politisti si se incumeta sa-i intrebe:
– Tovarasi, asta inseamna ca pot sa plec acasa?
– Sa pleci acasa? ii raspunse unul dintre politisti tot cu o in-
trebare. De dus inapoi, te-om duce noi, dar nu acum. Stai catinel!
Balbaitul ii facu semn din ochi tovarasului sau, care se duse de indata in spatele lui Gao Yang si il impinse cu putere, lipindu-l de un salcam. Izbitura de scoarta aspra a copacului ii pricinui o mare julitura pe nas. Cei doi ii trasera bratele in jurul copacului si pana sa apuce el sa se dezmeticeasca, se si trezi incarusat din nou. Imbratisand un copac atat de mare, nu mai era chip sa-si vada mainile, caci era una cu copacul. De furie, izbi copacul cu fruntea de cateva ori, iar agitatia sa le pricinui frunzelor un tremurat usor. Cicadele, deranjate si ele, sareau speriate care incotro. Le simtea strop ii reci pe care i-i trimiteau pe gat.
Cuprins
Intru apararea demnitatii romanului de mari dimensiuni / 5
Baladele usturoi ului din Paradis / 15
Nota asupra editiei revizuite / 393
Traducere: Luminita Balan
Format: 13×20 cm
An aparitie: 2013
Pagini: 400
Autor: Mo Yan
ISBN: 9789736896569
Editura: Humanitas
Anul publicării: 2013Ediția: 1
Pagini: 400
Categoria: Beletristica